Cercetătorii în domeniul economiei au observat că și comportamentul economic este influențat nu numai de piață ci și de factorii de natură psihologică precum frica, arivismul, motivația, interesul propriu rațional. Pe de altă parte, interesul propriu ar fi motivația care inițiază și susține toată activitatea economică.
Referitor la economia politică, filosoful britanic John Stuart Mill (1848) a emis teoria referitoare la faptul că utilitatea-bunăstarea personală și socială se află la baza economiei obiective, impusă de piață prin cerere și ofertă.
Economistul britanic Alfred Marshall (1893) deplasează centrul de greutate al economiei din zona piețelor și se concentrează pe studiul economiei comportamentale, confirmat ulterior de către cercetările economistului austriac, Karl Polany (1939), care a susținut că și comportamentul economic este influențat de societatea căreia i se adresează, de gradul de cultură al populației, aspecte care au stat mai târziu, la baza cerecetărilor moderne de economie comportamentală și marketing.
La începutul secolului XX, urmare a unor cercetări susținute, economistul american Thorstein Veblen (1857-1929) a publicat un material de specialitate critic, la adresa vârfurilor societății, în care susținea că înalta societate americană avea aceleași ,,calități” definitorii ca ale vechilor căpetenii de trib, făcînd referire la excesul de relaxare prin consumul aparent irațional de bunuri rare și implicit, scumpe. Bogații nu cumpărau bunuri superioare pentru că aveau nevoie, ci pentru a-și etala bogăția și confirma astfel statutul social, definit ca și consum ostentativ, cu scopul de a pune în valoare și evidenția în mod provocator, un nivel social ridicat, chiar dacă realitatea era alta. Adică unii oamnei consumă nu pentru a-și satisface o nevoie necesară, ci din motive subiective, de natură psihologică, ca să se facă remarcați în societate.
După declanșarea crizei financiare globală din 2008, economistul american Nathan Pettit (2011) afirma că tocmai consumul ostentaiv pe credit, nesustenabil și datoria care rezultă de aici au influențat parcursul piețelor financiare globale, în sens negativ.
Astăzi aceste mărfuri denumite generic, după numele celui care le-a relevat, ,,bunuri Voblen” sunt obiecte de lux precum mașinile Porche și ceasurile Rolex. Satisfacția unei persoane crește, fără a fi însă, limitativă, cu cât deține mai multe astfel de obiecte de lux și cu cât sunt mai puțini alții, care le obțin și dețin. Intenția pusă în practică de a plăti mai mult se datorează dorinței de a impresiona, de a provoca, prin afișarea averii și nu de achiziționarea unui produs de o calitate mai bună.
La timpul respectiv s-a crezut că societățile bogate pot suferi de ,,capcana consumului relativ” în care producția este risipită pe astfel de cereri de bunuri. Pe măsură ce le consumă tot mai mulți oameni, câștigul pentru bunăstarea generală nu este cel scontat. Pornind de la acest raționament, unii economiști au susținut că un consum extravagant, speculativ, care a erodat capitalul de încredere, susținut de credite neperformante și produse financiare fără o acoperire în economia reală, a contribuit la criza globală din anul 2008.
Cererea pentru astfel de bunuri considerate ,,de lux” ce se vrea a defini statutul social înalt al clientului, crește pe măsură ce prețul acestora crește, fapt ce constituie un paradox al pieței, respectiv al cereii și ofertei. Dorința de a plăti mai mult se datorează intenției de afișare în mod provocator, a averii și implicit a unui standard de viață mai ridicat decât majoritatea populației dintr-o comunitate și nu de a achiziționa un produs de o utilitate și o calitate mai bună. Un astfel de bun adevărat nu ar trebui să fie de mai bună calitate decât echivalentul său, cu un preț mai scăzut. Dacă însă, prețul scade atât de mult încât nu este suficient de prohibitiv pentru a-i exclude pe cei mulți dar mai puțini înstăriți, atunci cei bogați renunță și nu mai cumpără bunul respectiv, considerat ,,de lux”.
Există multe exemple ale unor astfel de comportamente pe piața mașinilor de lux, ceasurilor, bijuteriilor, șampaniei și anumitor case de modă. O reducere a prețurilor înseamnă o creștere temporară a cererii-respectiv a vânzărilor, dar ulterior profitul va începe să scadă din cauza reducerii prețurilor și creșterii costurilor aferente, inclusiv pe segmentul stocurilor și rețelei de distribuție.
Pe de altă parte dacă crește prețul unui produs de bază (pâinea), clienții trebuie să folosească o parte mai mare din venitul lor pentru a-l cumpăra, de unde rezultă că au mai puțin de cheltuit pe altfel de produse de calitate mai bună (specialități/carne), iar cei mai săraci sunt nevoiți să cumpere mai multe produse de bază (pâine); deci unii cumpără mai mult când cresc prețurile și la bunurile de lux dar și la bunurile de strictă necesitate.
Bunurile normale sunt cele pentru care cererea crește direct proporțional cu creșterea venitului. Obiectele de lux sunt un tip special de bunuri normale, cunoscute ca bunuri superioare, pentru care cererea crește proporțional, dar mai mult decît venitul. Bunurile comune, de bază (pâinea) au ca particulariate scăderea cererii în raport cu creșterea venitului populației.
În final, analizând aceste raționamente, se poate concluziona că:
a)-cu creșterea salariului, consumul de produse de bază nu crește direct proporțional;
b)-cu cât este mai săracă o gospodărie, cu atât este mai mare proporția bugetului alocat hranei;
c) -cererea pentru produsele de lux crește de regulă, pe măsură ce prețurile acestora cresc;
d)-piața reglează prețurile dar alegerile iraționale pot afecta nivelul acestora.
Prof. asociat, dr. ec. Daniel BROTEA
*Surse bibliografice: -Managementul general al firmei-Editura Economica, 2004; -Economie, Editura C.H.Beck, 2008;-Economia pe înțelesul tuturor, Edituara Litera, 2017.
