Geta Clipicioiu, fosta profesoară a lui Andrei Popescu, elevul găsit decedat în apele Jiului a ținut să transmită un mesaj după tragedia petrecută.
„Simt nevoia să scriu…
Pentru părintele din mine, pentru profesorul din mine, pentru elevii mei, pentru părinții lor, pentru noi…
L-am cunoscut pe Andrei acum un an, când pășea timid alături de bunica lui pe holurile școlii noastre, pentru a deveni licean.
După primele ore de limba română a venit la catedră și m-a întrebat dacă îmi place poezia lui Charles Bukowski sau a lui Radu Gyr.
Inițial am fost fascinată să constat că un tânăr de 15 ani mă provoacă la discuții inteligente despre literatură… E visul oricărui dascăl…
Curând am intuit că tânărul e creativ și sensibil și am simțit că trebuie să-i valorific talentul, pentru ca lumea să-l cunoască pe Andrei.
Am simțit bucuria din ochii lui, respectul lui necondiționat, bucuria de a se afla în mijlocul unor oameni care încercau să-i înțeleagă trăirile.
I-am cerut într-o zi să se definească în câteva cuvinte, căci pregăteam Balul Bobocilor anul trecut și Andrei urma să se prezinte cu un moment muzical. Mi-a răspuns oximoronic: ” Vesel de trist, doamna profesoară, vesel de trist…”.
Am înțeles atunci că acest suflet de copil trăia, precum zeul Ianus, două vieți: îi crescuseră aripi, dar ele erau întoarse, cum ar fi spus poetul Nichita, „înăuntru”…
Andrei al nostru trăia prin POEZIE și prin MUZICĂ.
Scria, recita, cânta, trăia…Sau măcar încerca…
Recita poezie prin toți porii ființei sale, scria până la epuizare, iar trăirile sale abisale, ascunse, i-au adus aprecierea noastră, a dascălilor, a colegilor săi, căci cuvântul rostit al lui Andrei aducea emoție în inimile tuturor.
Andrei a continuat acest drum ascensional pentru ființa sa, câștigând premiul întâi la un concurs de recital din poezia eminesciană, dar și la un spectacol teatral pentru liceeni, „Picături de suflet”, în care acest copil și-a jucat propriul rol: un solilocviu profund, cutremurător, despre variantele sinelui posibil, despre singurătate, despre viață, despre necesara interacțiune cu ceilalți…
Aveam să constat că tânărul are un talent copleșitor, unic.
Curând însă Andrei avea să ne comunice că fusese transferat la alt liceu, lasând în urmă tot ce construise alături de noi, de mica noastră comunitate din Liceul Energetic.
Andrei al nostru (continui să cred că Andrei a fost și rămâne al nostru) revenea constant la colegii și profesorii săi, căci lăsase aici o parte din ființa sa…
Dragi părinți, care citiți acest mesaj, dragi colegi, cred că drama lui Andrei ar trebui să ne facă în a reconsidera conexiunea cu sufletul și mintea lor, a copiilor din fața noastră, ale căror suflete pot sângera uneori invizibil…
Copiii din fața noastră ascund drame intense uneori, iar haosul acestei societăți dezechilibrate ni-i îndepărtează și ni-i convertește iremediabil…
Să stăm alături de ei, să îi întrebăm ce îi doare, să pătrundem în beciul sufletului lor, câtă vreme acolo mai există încă o candelă aprinsă…
Recitind acum versurile poetului Charles Bukowski, care îi plăceau atât de mult lui Andrei, realizez că zidurile ființei unui om sunt atât de puternice, încât e nevoie de fiecare secundă din viață să stăm LÂNGĂ EI, pentru a construi acolo o fereastră; o fereastră pentru a vedea și auzi ce se întâmplă DINCOLO: dincolo de zâmbet, dincolo de cuvânt, dincolo de trăirea simulată pe care copiii noștri o afișează uneori…
„suntem inexplicabil de singuri,
pentru totdeauna singuri,
aşa a fost planificat
să fie,
niciodată nu s-a dorit
ca lucrurile să fie altminteri –
iar când va începe
lupta cu moartea
ultimul lucru pe care vreau să-l văd
este
un cerc de feţe omeneşti
aplecat deasupra mea –
mai bine să se afle acolo
doar vechii mei prieteni
şi zidurile sinelui meu”.
Să ne ierți, Andrei al nostru, vechii tăi prieteni din Liceul Energetic, pentru neputința de a te fi salvat…”, a scris cadrul didactic pe pagina de socializare.
