Cercetătorii au descoperit inițial fosila într-un sit numit Bazinul Hațeg din România în anii 1990. Rămășițele includ secțiuni aproape complete ale carapacei (carapacea superioară) și ale plastronului (carapacea inferioară) țestoasei, precum și un os de la unul dintre brațe și un altul de la pelvis.
Pe baza acestora, cercetătorii au estimat că broasca țestoasă ar fi avut o lungime a corpului de aproximativ 19 centimetri, au raportat într-un nou studiu. Echipa a numit noua specie Dortoka vremiri, în onoarea lui Mátyás Vremir, un expert în vertebrate cretacice care a murit în 2020, raportează LiveScience.
D. vremiri aparține unei familii de broaște țestoase cunoscută sub numele de Podocnemididae, din care există 16 specii vii care se regăsesc în America de Sud, Africa și Australia.
Broaștele țestoase din Europa de Vest nu au supraviețuit evenimentului de extincție
Fosilele unei specii similare datează de acum aproximativ 57 de milioane de ani, ceea ce sugerează că D. vremiri a supraviețuit extincției de la sfârșitul Cretacicului, care a eliminat aproximativ 75% din întreaga viață de pe Pământ.
„În mod ciudat, membrii aceleiași familii de broaște țestoase nu au supraviețuit acestui eveniment de extincție în Europa de Vest”, a declarat într-un comunicat autorul principal Felix Augustin. Habitatul de apă dulce în care specia trăia a ajutat-o probabil să supraviețuiască atunci când rudele sale și majoritatea speciilor terestre nu au putut supraviețui, au precizat cercetătorii.
Cercetătorii cred că, în perioada Cretacicului (acum 145 de milioane până la 66 de milioane de ani), bazinul Hațeg a fost probabil o insulă separată care a fuzionat ulterior cu Europa de Est. Această insulă ar fi putut izola oarecum D. vremiri de distrugerile ecologice provocate de impactul asteroidului, a mai declarat Augustin.
Cu toate acestea, o broască țestoasă antică descoperită anterior, Kallokibotion bajazidi, despre care experții cred că a împărțit insula cu D. vremiri în timpul Cretacicului târziu, a dispărut odată cu dinozaurii.
Ecosistemele de apă dulce, mai rezistente decât ecosistemele terestre la evenimente de extincție?
„Acest lucru se potrivește cu un model observat anterior în faunele nord-americane, acolo unde vertebratele terestre au fost afectate în mod semnificativ mai mult de extincția de la sfârșitul Cretacicului decât speciile de apă dulce”, a declarat în comunicat co-autorul Zoltan Csiki-Sava, paleontolog la Universitatea din București.
Lanțurile trofice de apă dulce se bazează pe materia organică în descompunere din apă, care ar fi continuat să rămână abundentă, sau chiar ar fi putut crește, în timpul extincției de la sfârșitul Cretacicului. Această diferență în ceea ce privește disponibilitatea hranei este ceea ce i-a permis lui D. vremiri să supraviețuiască, au precizat cercetătorii în comunicat.
Dovezile că ecosistemele de apă dulce sunt mai rezistente decât ecosistemele terestre la evenimentele de extincție rămân rare, dar constatări precum cele din noul studiu, publicat în Journal of Systematic Palaeontology, ar putea oferi indicii cu privire la modul în care speciile de apă dulce s-ar putea descurca atunci când se vor confrunta cu o viitoare criză ecologică cauzată de activitatea umană, cum ar fi schimbările climatice.
